'Panza de paianjen' de Cella Serghi

Nu am gasit tableta atat de utila pana in momentul in care mi-am pus carti in format pdf pe ea. Iubesc sa tin o carte in mana si nu ma gandeam ca eu voi citi carti in format pdf vreodata, dar am descoperit ca e o modalitate perfecta prin care poti citi, si acum imi completez colectia de titluri pe tableta.

Una din cartile pe care le-am citit in ultima vreme si care mi-a placut este Panza de paianjen de Cella Serghi, roman publicat pentru prima data in anul 1938, cu care autoarea a debutat si s-a facut remarcata.
 
Diana Slavu, eroina acestui roman, isi povesteste viata prin intermediul unor caiete cu amintiri pe care le inmaneaza prietenei sale, Ilinca Dima, inainte sa plece la Paris.
 
Din punctul meu de vedere, nu povestea este cea mai captivanta, ci atmosfera pe care naratoarea o creeaza in jurul marii, a Mangaliei si Constantei. Constanteanca fiind, ma face sa ma indragostesc de locurile despre care povesteste si acum incerc sa le regasesc. Dezamagirea e mare atunci cand locurile care le-au marcat in mod special pe autoare si pe Diana sunt lipsite de stralucire astazi.
 
Diana nu este un personaj care imi place neaparat, dar empatizez cu el. Corespondentul real al acestui personaj este chiar autoarea, iar dragostea pe care ea o tot cauta, Petre Barbu, este mai mult ca sigur Camil Petrescu.

Nu mă interesează un bărbat decât în măsura în care cred că-l stăpânesc ca femeie, în care cred că sunt pentru el, într-un moment din viaţă, o fiinţă unică, de neînlocuit. Ştiu că sunt femei mai frumoase decât mine, dar asta nu are nicio însemnătate, fiindcă oricât de frumoasă ar fi o femeie, se poate totdeauna ivi alta, care să fie şi mai frumoasă; dar cred că poate exista o adâncime sufletească, o sensibilitate, o inteligenţă care pot însufleţi în aşa fel un anumit fizic, care pot crea o feminitate infungibilă, amalgam unic de însuşiri de neînlocuit, cel puţin într-o clipă dată, pentru un om într-un anume climat sufletesc.

Atmosfera de la Mangalia, Constanta si Balcic, saracia in care a trait Diana, aparentele dupa care se ascunde si barbatii din viata ei sunt reteta unei povesti triste, pentru ca din punctul meu de vedere, Diana Slavu nu a fost niciodata fericita. Bucurestiul ei nu mi-a inspirat nimic.
   
Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. 

Panza de paianjen te face sa iubesti marea si este o carte numai buna de luat in bagajul din vacanta de vara, daca vrei sa patrunzi in lumea interbelica in briza marii.